Capitolul I – Partea a 8-a.

Strecurându-se prin ochiurile de fontă ale sobei, lumina focului dansa zglobiu pe tavanul vechi şi măcinat al cabanei, chinuindu-se parcă să acopere ameninţătoarele fulgere ce inundau tot cuprinsul în alb. Micuţa cameră se încălzi repede şi acum, chiar şi cu furtuna de afară care nu slăbise deloc din furie, plutea o atmosferă liniştită. Marcus nu fusese niciodată prea încrezător în abilităţile sale de bucătar, în mare parte din cauza profesorilor săi, fiindcă mereu avea impresia că ei strâmbau din nas gustându-i mâncarea, dar mai ales pentru că el însuşi nu se simţea pe deplin mulţumit de gătitul său. De data aceasta însă, el nu trebuia să demonstreze nimănui cât de priceput era în ale gătitului, ci doar să încropească ceva care să poată potoli foamea fetei, măcar pentru puţin timp. Uşor de zis, cu siguranţă, numai să ai şi din ce face asta, dar din păcate, nu avea de unde alege. După câteva minute de scotocit prin cabană, găsi într-un dulăpior o cutie din lemn în care erau trei ouă şi o alta cu câteva urme de untură. Unse o tigaie cu ce reuşi să mai scoată de pe fundul cutiei cu untură, o aşeză pe foc pînă ce grăsimea se topi, după care dădu drumul celor trei ouă să se prăjească. Nu era nici pe departe un festin regesc, poate nici măcar o masă decentă, dar cu tot cu colţul de pâine pe care-l găsi în unul din desagii ce-i avea atârnaţi de cal, reuşi să facă o porţie de mâncare cu ajutorul căreia să-i mai alunge fetei încă unul din chinurile pe care le suferise în ultimele zile.

“Mâncarea este gata!”, spuse el răsturnând ouăle într-o farfurie din tablă. “Dacă o să văd c-ai lăsat o fărămitură de pâine sau o picătură de gălbenuş neatinse, o să-ţi spun şi ţie răspunsul la întrebarea de unde vin copiii? sub cea mai scârboasă formă a poveştii cu albinele, repetată cuvânt cu cuvânt după cum mi-a zis-o şi mie moş Anthony, fără să-l fi întrebat, bineînţeles. Şi crede-mă, n-ai auzit în viaţa ta ceva în halul ăsta de pervers. Te-ar marca pe viaţă. O ştiu din proprie experienţă.” Cu un zâmbet ştrengăresc în colţul gurii, îi dădu fetei farfuria, apoi continuă. “Văd că furtuna nu se lasă deloc. Tare mă tem că şi mâine dimineaţă tot aşa va fi. Dar măcar vom putea vedea pe unde mergem. Orice-ar fi, mâine dimineaţă o luăm din loc şi până se înserează din nou, vom fi ajuns măcar la un han, dacă nu chiar la mine acasă. Mă bucur să văd că începi să te simţi mai bine. Ai prins un pic de culoare în obraji. Chiar mă bucur. Eşti în siguranţă acum, Rose.”

Se aşeză din nou pe scăunelul de lângă sobă şi după o pauză de câteva minute în care gândurile îi rătăciră prin cine ştie ce cotloane ale minţii lui, roşi la faţă aducându-şi aminte că fata îi ceruse numele. “Oh, iartă-mă. N-am vrut să fiu nepoliticos, dar pur şi simplu, gândurile mi-au luat-o razna. Numele meu este Marcus.”

Capitolul I – Partea a 7-a.

Rose nu plângea numai de durere. În adâncul sufletului ei, o fărâmiță își dorea să se fi prăbușit abia după ce ar fi ieșit din căsuță, departe de ochii blânzi ai celui ce o salvase. Până la urmă, ce viață ar mai putea avea ea, fără un acoperiș deasupra capului…? Mai exista totuși o speranță și ar fi fost pregătită să plătească orice preț pentru ea, dar nici măcar nu știa de unde să înceapă să caute. Foamea și frigul ar fi lovit-o iar, ca acum. În miracole nici nu mai știa dacă să creadă. Ce ar fi trebuit să facă? Să se lase în voia sorții așa, fără să lupte? Nu așa fusese crescută.

Șirul gândurilor îi fu întrerupt de tânărul bărbat, care o ridică cu grijă și o așeză din nou pe pat. Auzi un zgomot ca un scârțâit în apropiere, sunetul pe care-l face de obicei mobila veche pe podea. El se așezase lângă ea, spunându-i ceva cu o voce amuzată. Nu avea idee despre ce vorbea el acolo, dar nici nu prea conta, căci vocea lui era liniștitoare, exact lucrul de care avea mare nevoie.

“Îmi dai voie să te curăţ, nu?”

Rose dădu din cap. Deși și-ar fi dorit ca el să continue să vorbească, știa că era mai important ca rănile ei să fie curățate.

“Şi, te rog frumos, să nu mai spui ce-ai spus mai devreme, bine?”

‘Oh, dac-ar știi prin câte am trecut…’ își spuse ea, și pentru o clipă se gândi să-i spună secretul pe care-l ascundea de atâta timp, care o tulbura în fiecare clipă și care se întorcea chiar și în somn, să o chinuie. Dar de ce ar fi vrut un nobil ca el să știe problemele ei?

Rose privi în gol pentru câteva momente, încercând să-și limpezească mintea. Sunetul focului arzând în sobă era pașnic și familiar, deși parcă venea dintr-un univers îndepărtat. El o întrerupse din nou, de data aceasta întinzându-i o cană cu ceai, iar când începu din nou să-i vorbească, îl ascultă cu atenție. Mierea din ceai îi facea într-adevăr bine. Ar fi vrut să-i răspundă că nu era deloc ciudat, dar își reaminti că în ochii lui, ea era doar o țărancă, așa că nu spuse nimic. După ce își termină ceaiul, se înveli cu cearșaful și îl lăsă să o spele. Rănile dureau la atingere și oricât de mult se strădui să nu scoată vreun sunet, tot îi scăpară mici țipete. Privindu-l cum o curăță, i se păru că o privește cu dispreț, dar uitându-se mai atentă la chipul lui, observă cu uimire că el suferea pentru ea. Îi amintea de chipul mamei ei atunci când era mică și făcuse febră. Îi spusese mai târziu că se temuse că micuța ei avea să moară. Gândul că lui îi păsa de ce avea să se întâmple cu ea făcu un zâmbet mic să încolțească pe buzele ei, în ciuda suferinței prin care trecea. El îi termină de curățat picioarele și o rugă să se întoarcă pe burtă. Șovăind puțin, îl ascultă, iar bărbatul îi dezveli spatele.Inima ei se opri pentru o secundă, la amintirea momentului în care îi fusese făcut pe spate un semn, cu fierul încins.

Cum ar fi putut să uite durerea aceea arzătoare, îngrozitoare, prin care trecuse în urmă cu exact 3 ani, în ziua în care împlinise 16 ani? Mama ei pregătise o supă caldă și bună, special pentru a sărbători ziua ei de naștere. În dimineața aceea se gândise că era cea mai frumoasă aniversare a ei. S-a așezat la masă, gata să se bucure de mâncare, când s-a auzit o bătaie puternică în ușă. Dacă acela nu fusese un semn suficient de clar că avea să se întâmple ceva rău, atunci urletul îngrozit al mamei ei nu mai lăsase nicio urmă de îndoială. Ușa fu scoasă din țâțâni și doi bărbați mascați au dat buzna în căsuță. Rose rămăsese împietrită pe scaun, iar când aceștia o luară pe sus, încercă să se agațe de masă cu disperare, reușind doar să verse supa fierbinte pe ea. Bărbații au aruncat-o pe jos, unul din ei lovind-o cu piciorul, în silă. Apoi i-a rupt rochița cea nouă și a ținut-o la pământ cu o mână, învinețindu-i brațele subțiri, iar cu cealaltă i-a acoperit gura, să nu facă zgomot. Celălalt, însă, îi puse mâna cu blândețe pe cap, mângâind-o ușor. Îl auzea clar suspinând, repetând la nesfârșit păreri de rău că era nevoit să îi facă asta. Mama ei încercă să o ajute, dar alți doi au intrat pe ușă, imobilizând-o atât pe ea, cât și pe tatăl ei, care o privea pe Rose de parcă era un purcel la tăiere. Atunci a simțit fierul încins pe spate, aproape de șirea spinării. De groază, l-a mușcat de mână pe bărbat până i-a dat sângele. Câteva clipe mai târziu, fierul a fost îndepărtat de pe piele, iar bărbații i-au dat drumul. Apoi, cel care o mângâiase, i-a șoptit la ureche: “Mă voi întoarce după tine, Rose, fiica mea.” De atunci, o tot întrebase pe mama ei dacă era adevărat că acel bărbat era tatăl ei, dar nu primise niciodată un răspuns. Nici nu era nevoie, căci în ochii mamei ei se vedea că acela era adevărul. Așa că o întreba de ce o însemnase cu fierul și atunci, ea îi răspundea: “Încă nu a venit vremea să afli…”

După ce bărbatul îi curăță și spatele, Rose luă cârpa și-și spălă cu grijă restul corpului, învelindu-se la loc cu pielea de oaie când termină.

“Sunteți un om bun, dar nu înțeleg de ce vreți să știți mai multe despre mine. Nu este o poveste fericită. Dacă insistați, totuși, să o aflați, am să vă povestesc totul, după ce mâncăm. Aș vrea mai întâi să știu numele dumneavoastră. Al meu este Rose.”

Capitolul I – Partea a 6-a.

Tunetele de afară răsunau în micuţa încăpere mai tare decât un clopot de catedrală, dar nu reuşeau să îi deranjeze somnul tânărului care până în acele clipe se împotrivi întregii naturi pentru a ajunge cu fata la adăpost. Dar totuşi fu trezit, nu de tunete şi nici de vuietul vântului, ci doar de un simplu strănut. Deschise ochii şi o văzu pe fată prividu-l curioasă, dar în acelaşi timp speriată şi parcă uşor încurcată. Vru să o întrebe cum se simte, dar glasul ei îl întrerupse: “De ce m-ai salvat? De ce nu m-ai lăsat acolo?” Cuvintele ei îl luară prin surprindere şi timp de câteva clipe se uită încruntat la ea, neaşteptându-se la o asemenea reacţie, ci mai degrabă la recunoştinţă. După alte câteva clipe, fata începu iarăşi să spună lucruri care lui nu îi sunau deloc bine în urechi. ‘ “V-am încurcat“, “îmi voi continua drumul“? La asta se gândeşte ea într-o astfel de situaţie? ‘ , îşi spuse el, în timp ce chipul încruntat i se însenină. O văzu apoi ridicându-se din pat şi împleticindu-se, încercând să se îndrepte către uşa cabanei, dar nu reuşi să meargă prea departe, că imediat căzu din picioare. Într-o fracţiune de secundă şi din doi paşi, Marcus ajunse lângă ea. Braţul drept îl aşeză sub genunchii fetei şi ridicând, îi lăsă spatele să cadă peste celălalt braţ, apoi, pentru a doua oară, o aşeză în pat şi o acoperi cu pielea de oaie. Trase scăunelul mai aproape, se aşeză pe el şi cu un fel de blândeţe jucăuşă în glas, începu să îi vorbească:

“Dacă tu crezi că poţi ieşi pe furtuna asta prin pădure, apoi să mai şi găseşti drumul spre oraş, ţinând cont că e beznă şi nu vezi nimic nici la doi paşi în faţă, eu te felicit. Eu unul nu aş avea atâta curaj şi cred că dac-aş fi acum în mijlocul codrului, genunchii ar începe să-mi tremure ca ai unei fetiţe care s-a pierdut de maică-sa la piaţă.  Nici n-are rost să mai spun că tu nici nu eşti în stare să te ţii pe picioare. Eu te sfătuiesc să stai cuminte acolo în pat, la căldură şi să aştepţi până e gata ceaiul. Să vezi ce bine o să-ţi facă. Şi dacă mai găsesc unde şi-a ascuns bătrânul Joel mierea, va fi un adevărat deliciu. Vom mânca ceva mai târziu, dar până atunci, ar trebui să facem ceva cu rănile de pe tine. Tare bună ar fi fost o baie fierbinte acum, dar va trebui să ne mulţumim cu ceaunul de pe sobă şi cârpa de acolo.  Îmi dai voie să te curăţ, nu?” Şovăind, fata dădu din cap în semn de aprobare. Apoi, trecând de la tonul glumeţ la unul serios, tânărul continuă: “Şi te rog frumos, să nu mai spui ce-ai spus mai devreme, bine?”

Fără să mai aştepte vreun răspuns, se ridică de pe scaun să verfice apa din ceaun şi apoi începu să scotocească prin toată camera după mierea pe care un amic al său vânător, mai zgârcit de fel, o ascundea mereu în alt loc, în speranţa că data viitoare când venea la cabană, să fie neatinsă. Bineînţeles, borcanul de miere îl găsea cel mult pe jumătate, dacă nu chiar gol şi lins de orice urmă de dulceaţă, iar suspectul principal, dar niciodată dovedit, era Marcus. “Uite-o!”, răsti el, scoţând borcanul cu miere din cracul unei perechi de izmene, pitită într-un colţ al dulapului de haine. Apoi râzând: “Bătrâne, nici de data asta nu ţi-a ieşit!” Luă doua căni de tablă şi turnă în ele ceaiul din ibric, apoi direct din borcan, lăsă să curgă puţină miere pe care o amestecă folosind lama unui cuţit. “Poftim, bea.”, spuse el aşezându-se din nou pe scăunelul de lângă pat şi dându-i fetei una din căni.

“Mierea te gâdilă pe gâtlej şi te face să uiţi de griji îndeajunsă vreme cât problemele să treacă de la sine. Asta zicea uneori tata când răceam şi mă durea gâtul. Şi uneori, venind amărât de la o şedinţă de consiliu a nobilimii, îl auzeam spunând acelaşi lucru înainte să ia o linguriţă plină de miere. Şi bag acum de seamă că i-am luat obiceiul. E ciudat, nu? Să crezi că asta te poate calma…” Marcus avea privirea îndreptată către fată, dar timp de câteva momente, gândul lui era dincolo de ea. Îşi reveni însă în momentul în care o văzu că şi-a terminat de băut ceaiul. Îi luă cana din mână şi o puse alături de cana lui pe o măsuţă mică aflată lângă singurul geamlâc al cabanei, apoi apucă toarta încinsă a ceaunului cu o cârpă şi îl aşeză lângă patul fetei. Întorcându-se către dulapul cu haine, luă un cearşaf mic care abia ar fi putut acoperi un pat de o persoană şi i-l dădu fetei spunându-i: “Dă-ţi jos hainele de pe tine şi acoperă-te cu asta. Să-mi spui te rog când eşti gata” , apoi se întoarse cu spatele la ea, uitându-se afară pe micuţul geam şi luând din când în când o gură de ceai. “Gata”, spuse ea după câteva minute.

Marcus se aşeză pe pat, la picioarele fetei şi ridică cearşaful la o palmă şi jumătate deasupra genunchilor ei. Cu mâna stângă îi cuprinse grijuliu glezna unuia dintre picioare şi cu cârpa ce o îmbibase mai devreme în apă, începu să o cureţe. Tălpile arătau groaznic, pline de bătături, unele noi, umflate de lichidul din interior, altele vechi, sparte şi vindecate laolaltă cu praful de pe drum, unghiile încărcate de pământ, unele rupte în carne, iar călcâiele aproape lipsite de pielea de pe ele. Reuşi cu greu să le cureţe, încercând să nu o rănească mai mult decât era deja şi la fiecare sunet al ei, scos de durere, el strângea din dinţi. Pulpele picioarelor scăpară cu doar câteva julituri slabe şi doar genunchii păreau a fi suferit mai mult, dar nu se comparau cu tălpile. Terminând cu picioarele, o rugă să se întoarcă pe burtă, îi trase înapoi cearşaful peste picioare, după care îi dezveli spatele până la şolduri pentru a continua să o cureţe, dar timp de câteva clipe, privirea îi îngheţă. Avea doar câteva zgârieturi superficiale şi puţine vânătăi în zona umerilor, dar nu acelea îl făcură să încremenească, ci urmele unei răni vechi, cu siguranţă provocate de un fier încins. Puţin deasupra mijlocului, la patru degete de şirea spinării în partea dreaptă, se vedea conturul unui triunghi, mai mic decât podul palmei unui bărbat, având un punct în centru şi vârful superior tăiat de un arc de cerc curbat către interior, un semn pe care Marcus îl cunoştea prea bine, văzându-l de nenumărate ori în cerneală pe documentele oficiale, sau în pecetele de ceară ce sigilau unele scrisori, dar nu înţelegea de ce apărea pe trupul acestei fete. Îşi închise repede ochii, nevrând să mai vadă acel semn, se ridică  în picioare şi se îndreptă către geam. Rezemat cu braţele pe masă şi capul aplecat între umeri, încercă să îşi alunge gândurile ce-i invadară mintea, apoi, atât cât să audă doar el, spuse: “Nu acum. Nu mă voi gândi la asta acum” şi se întoarse înapoi lângă fată. Fără să mai spună nimic, continuă să îi cureţe spatele, apoi gâtul şi mâinile, după care îi legă o faşă în jurul tălpilor pentru ca pe de-o parte să îi protejeze rănile şi pe de alta să nu îi fie frig.

“Am terminat”, spuse el, ridicându-se de pe pat. “Las cârpa şi apa lângă tine dacă vrei să te cureţi şi pe piept. Voi încerca să pregătesc ceva de mâncare acum. Nu va dura mult, aşa că nu mai ai mult de răbdat. Mâncăm, apoi ne odihnim şi în zori de zi, dacă trece furtuna, mergem către oraş unde vei primi îngrijiri mai bune. Şi aş vrea să aflu câte ceva despre tine, dacă nu te superi. Dar numai după ce mâncăm, ca să mai capeţi puţină forţă. Până atunci, nu e nevoie să spui nimic.”

Capitolul I – Partea a 5-a.

Rose nu ar fi crezut niciodată că un cuvânt banal ar putea avea vreodată atât de multă importanță pentru ea, că viața ei putea depinde de răspunsul unei persoane pe care nici nu o cunoștea, la o cerință atât de simplă și totuși vitală ei.

“Îmi pare rău, nu am apă, dar vom ajunge în curând la adăpost şi vei putea bea oricât pofteşti” îi spusese străinul care o salvase din ghearele morții cu abia câteva minute în urmă și care gonea acum ca vântul cu ea pe cal, ținând-o cu atâta delicatețe de mijloc, atent să nu o rănească.

Cuvintele dor uneori, dar pentru Rose ar fi puțin spus că doar o răneau, căci după câteva clipe în care mintea ei încețoșată încerca să le înțeleagă, pricepând într-un final sensul vorbelor acestui bărbat atât de bun la suflet și milostiv, în sufletul ei parcă se răsuci un cuțit, străpungându-i și ultima speranță. Inspiră adânc aer în piept, încercând parcă să evadeze, să scape de durere, de suferință, de chinul care îi fusese menit. Se agăță neajutorată cu mâna dreaptă, mică și delicată, lipsită de vlagă, fără să-și dea seama, de pumnul lui strâns, încercând parcă să se agațe de unica ei salvare, dar îi alunecară încet, căci nu mai avea putere. El i-o prinse cu grijă și i-o lipi ușor de abdomen, acoperind-o cu grijă cu palma lui în timp ce căldura trupului său o învălui făcând-o din nou să tremure ușor.

Vântul bătea aspru din ce în ce mai tare în obrajii fetei și picuri reci de ploaie începură să-i ude chipul și trupul obosit. Calul, în loc să gonească în continuare în pădurea întunecată și răcoroasă, încetini ușor cu fiecare secundă și în cele din urmă se opri. Zgomotul copitelor mai răsună în capul fetei pentru câteva clipe, Rose binecuvântând momentul când sunetul se stinse, rămânând doar ropotul ploii. Ea ridică privirea încet, prevăzătoare, temându-se că o mișcare mai bruscă avea să-i provoace noi dureri. Văzu o cabană modestă, probabil locul unde avea să-și petreacă noaptea, din cauza furtunii ce se pornise pe neașteptate. Bărbatul coborî din șa elegant, o ridică apoi de pe cal, prudent, pe fata rănită și o purtă în brațe până în interiorul cabanei. O așeză pe un pat, pe o pătură împletită din fir de cânepă, sub cap îi puse grijuliu o pernă și o acoperi cu pielea unui animal. Afară se stabilise deja furtuna trosnind nemiloasă copacii. Se ghemui din instinct, încercând, lacomă, să nu lase nicio fărâmă de căldură să părăsească patul și își închise ochii obosiți pentru câteva momente, în timp ce bărbatul se agita în încăpere, mergând dintr-un loc în altul, ba chiar ieșind din cabană în câteva rânduri. Toate acestea le auzea doar, așa că nu știa precis ce anume făcea, dar presupuse după sunete că pusese câteva lemne la foc și adusese apă. Apă!

Îl simți apropiindu-se de ea și deschise ochii, plină din nou de speranța că va trece de acea noapte. Bărbatul ținea o cană cu apă și o îndemnă cu blândețe să bea. Ar fi vrut să se arunce asupra cănii, atât de mult își dorea să bea apă, dar trupul ei slăbit nu o lăsă, așa că fu nevoită să se apropie încet de vas și bău cu poftă până la ultima picătură. Era rece ca gheața și o durea gâtul. Ar mai fi vrut să bea, însă tânărul deja plecase de lângă ea și nu ar fi vrut să fie o povară mai mult decât fusese deja, așa că se așeză din nou cu capul pe pernă, puse din nou geană pe geană și adormi pentru câteva minute, redeschizându-și ochii la auzul unui scârțâit din apropiere. Tânărul care o salvase ațipise pe un scaun de lângă sobă, nu departe de locul unde era patul în care stătea și ea. Strănutul fetei întrerupse brusc liniștea, făcându-l pe bărbat să tresară.

“Eu…”

Rose nu avea niciodată probleme în ceea ce privea vorbitul. Ea nu se bâlbâia, nu era sâsâită, nici rârâită, nu se bloca și nici nu i se întâmpla să nu-și găsească vorbele. Obișnuia să citească și asta o ajuta mult să își exprime cuvintele liberă, dar acum, fie fusese afectată de faptul că aproape își pierduse viața, fie se simțea rușinată că îl trezise pe acest străin ce o salvase, cert e că rămase tăcută timp de câteva clipe, înainte să vorbească din nou.

“De ce m-ai salvat? De ce nu m-ai lăsat acolo?”

Ce era în capul ei? Vroia să-și ceară scuze că îl împovărase, iar ea, proasta, ce făcea?

“Vă rog să mă scuzați. Nu știu ce mi-a venit. După înfățișare, sunteți nobil. Îmi cer iertare că v-am încurcat. Mă simt mai bine acum. Cu voia dumneavoastră, îmi voi continua drumul.”

Firește că nu era în stare să meargă, dar nu putea să se lase îngrijită de acest străin, care pe deasupra mai era și nobil. Pur și simplu nu se cuvenea. Așa că se ridică din pat, încercând să dea impresia că se poate descurca singură. Făcu câțiva pași, dar durerea își spuse cuvântul și fata se prăbuși în genunchi, pe podeaua tare și rece. Rose rămase înmărmurită preț de câteva momente, apoi își mușcă buzele care începuseră să tremure ușor, ochii umezindu-se repede, încețoșându-i privirea.

Capitolul I – Partea a 4-a.

Noaptea deja trecuse de cel de-al doisprezecelea ceas. Aerul rece al muntelui se aşternuse de multă vreme în pădurea din afara oraşului Aran, ştergând orice urmă a căldurii lăsate în timpul zilei de soarele dogoritor. Un suflu puternic de vânt se porni brusc şi odată cu el întreaga pădure se animă. Coroanele copacilor vuiau parcă prevestind o neştiută primejdie, în timp ce crengile uscate scrâşneau ameninţător, totul într-un pas de allegro desprins din cele mai adânci hăuri ale infernului. Păsările până acum amorţite începură să strige în disperare, încercând, poate, să alunge cele ce aveau sa vină, iar în depărtare se auzi glasul grav şi răguşit al unui urs, copleşit de singurătate şi buimăcit de neaşteptata agitaţie ce se crease în jurul lui. Din direcţia de unde în urmă cu câteva ceasuri luna, în toată splendoarea ei, izbutea să arunce o strălucire fadă asupra întregului cuprins, se zărea acum o lumină albă ce apărea şi dispărea mai repede decât bătaia orarului, urmată la scurtă vreme de tunete înfundate. O furtună avea să se abată asupra lor.

Gonind pe poteca îngustă acoperită de rădăcinile încâlcite ale brazilor, calul scotea aburi pe nări precum focul unei bestii din legende, vlăguit nu doar de ziua ce trecuse, ci mai ales de acest marş aproape infernal ce-l ducea de câteva ceasuri, dar fără ca măcar o clipă să îşi arate oboseala încetinind pasul, sau şovăind în faţa unui obstacol. Inima tânărului bătea într-un ritm la fel de alert ca şi fuga armăsarului său, în timp ce în mintea lui, un singur gând stăriua: acela de a o şti pe biata fată teafără şi la adăpost, departe de orice primejdie. Renunţă la ideea de a o duce la conacul Windsor pentru că i-ar fi luat cel puţin până în zori să ajungă până acolo, iar furtuna ce se apropia nu avea să aştepte după ei. În apropierea lor nu se afla niciun han, deoarece erau în inima pădurii, departe de orice drum principal, dar ştia că într-un luminiş, la o distanţă nu foarte mare de locul unde se aflau acum, se afla o cabană folosită de vânători şi de tăietorii de lemne, ce ar fi servit drept un bun adăpost până la trecerea furtunii. El cunoştea pădurea la fel de bine ca pe propria moşie, iar în adolescenţa sa îşi petrecuse foarte mult timp aici, stând chiar nopţi la rând, fie singur, exersând arcul în ţinte improvizate, fie alături de profesori ce îl învăţau cum să mânuiască sabia, sau despre ierburi, unde să le găsească, sau cum şi când să le folosească.

Norii încă nu se arătară mai aproape de linia orizontului, aşa că cerul era încă senin şi înstelat, luminând îndeajuns calea tânărului şi ajutându-l să găsească drumul către cabană, dar această lumină nu avea să mai dureze prea multă vreme şi fără ea, în beznă, ar fi fost pierdut. Vru să grăbească pasul calului, pentru a fi sigur că va găsi la timp luminişul, dar renunţă imediat, gândindu-se la starea celei de pe cal. Având  mâna dreaptă în jurul taliei atât de subţiri şi delicate a fetei, abia reuşea să îi simtă respiraţia greoaie, forţată chiar. Îi era clar că numai pentru a respira trebuia să se chinuie şi acest gând îi umplu inima de amărăciune şi mâhnire că în acel moment era neputincios. Ba mai mult, o chinuia în plus pe şaua tare a armăsarului ce sălta peste pâraie şi buştenii căzuţi pe potecă. Îi simţi la un moment dat sforţarea de a-şi umple pieptul cu aer, dar fu probabil împiedicată de durere, făcând-o să sfârşească printr-un geamăt pe cât de lipsit de vlagă, pe atât de răsunător în sufletul lui. Avea trupul atât de moale, încât cu siguranţă ar fi căzut de pe cal dacă mâna lui nu ar fi ţinut-o şi dacă spatele ei nu ar fi fost rezemat de pieptul lui, dar capul nu avea niciun sprijin şi fiind căzut între umeri, sălta la fiecare mişcare a calului. Şi-ar fi dorit să oprească, să o dea jos, să o încălzească în braţele lui şi să nu simtă niciun fel de durere sau discomfort, dar pădurea era din ce în ce mai agitată, iar tunetele tot mai apropiate. O slabă încordare a muşchilor fetei, probabil din încercarea de a-şi mişca trupul, îi readuse asupra ei atenţia ce până atunci fusese orientată  către furtuna care încet, încet, îi ajungea din urmă. Ea reuşi să rostească un cuvânt pe un glas încet, aproape stins și dacă nu ar fi fost atât de aproape de ea, i-ar fi fost imposibil să-l audă, dar totuși vocea ei deborda de speranță: “apă”. Inima tânărului îngheţă şi se făcu cât un grăunte de nisip, aducându-şi aminte că băuse toată apa din cornul de berbec şi că nu îi trecuse prin minte să îl umple la loc. Gândul că nu poate îndeplini această simplă dorinţă a fetei îl dezarmă complet şi simţi o sudoare rece apărându-i pe frunte, în timp ce un val de frig îi străbătu spinarea. “Îmi pare rău, nu am apă, dar vom ajunge în curând la adăpost şi vei putea bea oricât pofteşti”, spuse el pe un ton îndurerat şi dezamăgit, în timp ce mâna sa dreaptă ce sta lipită de pântecele fetei se încleştă. “Îmi pare rău”, repetă într-un glas şi mai amărât. După câteva clipe, simți peste pumnul său strâns, mâna mică și plăpândă a fetei, incercând fără putere să se prindă de el, dar începu imediat să alunece. El o apucă cu blândeţe înainte ca aceasta să cadă la loc, aşezând-o între palma lui şi trupul ei. Era rece. Şi cu siguranţă tot trupul era la fel.

Vântul împinse masa de nori deasupra celor doi şi picături de ploaie începură să cadă peste ei, dar furtuna ajunse prea târziu. Marcus izbuti să găsească luminişul şi cabana vânătorilor şi răsuflă uşurat ştiindu-se la adăpost. Descălecă de pe cal şi cu aceeaşi grijă cu care o urcase acolo, o luă pe fată în braţe, pornind către cabană. Deschise uşa cu piciorul şi intrând, căută din priviri unul din cele două paturi de paie pe care dormise de atâtea ori. O întinse pe patul de lângă sobă, pe o pătură împletită din fir de cânepă, îi puse sub cap o pernă umplută cu rumeguş şi o acoperi cu o piele de oaie. Aprinse o lumânare, apoi ieşi afară să îşi ducă armăsarul în şopron şi să ia câteva lemne pentru foc. Ploaia se înteţise cumplit, iar tunetele asurzitoare încercau parcă să rupă cerul. Marcus se opri câteva clipe, timp în care îi trecură prin faţa ochilor toate cele ce i s-au întâmplat încă de la începutul dimineţii, apoi trase adânc aer în piept, dar dorind parcă să inspire încredere şi speranţă şi să expire teama şi nesiguranţa ce le simţise până atunci în suflet. Luă un braţ de lemne şi intră înapoi în încăperea cabanei, unde aprinse de îndată focul în soba de lut. Mai ieşi încă o dată afară cu un ceaun metalic în mână pentru a lua apă de la izvorul aflat la câţiva paşi de luminiş, apoi întors în cabană, luă o cană şi o umplu pe jumătate. Apropiindu-se de fată, o văzu tremurând, ghemuită sub pielea de oaie. Îi duse cana la gură şi cu o voce blândă, o îndemnă să bea. Buzele ei crăpate şi uscate au cuprins marginea cânii şi începu să bea repede cu poftă puţina apă din vas. Ar fi vrut mai multă, dar apa de izvor era rece ca gheaţa, iar Marcus ştia că în asemenea cazuri, prea multă ar fi făcut mai mult rău decât bine. Luă apoi un ibric în care puse frunze uscate de măceş şi vişin sălbatic, îl umplu cu apă şi îl aşeză pe sobă, apoi se aşeză şi el pe un scaun reuşind în sfârşit să îşi odihnească oasele. Se gândea că ce a fost mai rău a trecut şi din acest moment se putea îngriji doar de ea. Pereţii sobei se încălziră repede, începând să dogorească o mult aşteptată şi binevenită căldură şi ştiind că fata nu mai era chinuită de răceala pământului de unde o ridicase, trupul ei firav nu mai era înghiontit de bolovanii şi rădăciniile de pe drum, nu mai avea gâtul uscat de sete şi mai ales, era ferită de furtuna violentă de afară, tânărul nobil se linişti şi timp de câteva minute, adormi.

Capitolul I – Partea a 3-a.

Nemilosul aer rece al nopții tăia aspru obrajii fetei, de parcă soarele arzător și oboseala nu o chinuiseră destul. Lacrimile ce curseseră parcă într-o altă epocă din ochii acum închiși se uscaseră lăsându-i două linii de-a lungul pomeților. Buzele îi erau uscate și crăpate. Dacă ar fi întrebat-o cineva cât timp era trează când băuse apă ultima dată, ar fi ridicat din umeri. Părea o veșnicie de când fusese izgonită de acasă. Părul negru și lung abia se mai zărea din noroi în bezna de afară.
Dacă în urmă cu câteva ore rochia ruptă și murdară de pe ea se mai putea totuși numi o „haină”, acum era doar o zdreanță ce-i acoperea goliciunea. Pe tălpile desculțe și înghețate se întărise noroiul și praful prin care fusese nevoită să calce. Mâinile și picioarele nu erau acoperite decât de zgârieturi și vânătăi, unele mai vechi și aproape vindecate, altele recente. Întreg corpul îi era slăbit de lipsa hranei. Presupunând că ar fi trecut cineva pe drumul acela uitat de lume și ar fi văzut-o așa, ar fi crezut că murise. Dar fie moartea nu fusese miloasă față de trupul micuț și delicat, fie soarta îi pregătea ceva mai bun.

Tropotul unui cal se auzi apropiindu-se, dar parcă era desprins din altă lume. Zgomotul deveni din ce în ce mai tare și se opri brusc cu un nechezat și o bătaie de picior chiar lângă urechea ei. O voce de bărbat adresă o întrebare animalului, dar Rose nu fu capabilă să înțeleagă nimic. Era totuși recunoscătoare că nu murise și că devenise parțial conștientă de ce se întâmpla în jurul ei. Auzi un „buf!” scurt în locul unde se oprise calul și presupuse că bărbatul care îl călărea coborâse din șa. Se lăsă tăcerea pentru câteva momente și se simți brusc ridicată. Oricine ar fi fost acela care o luase de pe drum, avea să-i fie veșnic recunoscătoare.

Fu așezată pe cal cu cea mai mare grijă, de parcă ar fi fost cel mai scump porțelan și s-ar fi putut frânge în mii de bucățele la orice lovitură, oricât de mică ar fi. De fapt, nu era departe de adevăr. Bărbatul care o salvase o rezemă atent de trupul lui, iar una dintre mâinile acestuia o prinse de mijloc. Căldura binevenită o făcu să tremure ușor. Calul o porni la galop, ducând-o cine știe unde. Dar oare îi mai păsa? Ce rău putea să i se întâmple mai mare decât cel de până acum? Ritmul rapid al calului îi făcea trupul rănit să salte. Gemu ușor de durere și deschise cu greu ochii obosiți de atâta plâns. Își simțea pleoapele grele, ca de plumb. Vru să ridice privirea să-și vadă salvatorul, dar era atât de ostenită încât nu se putea mișca deloc.

“A…pă…” a fost tot ce a reușit ea să spună.

Capitolul I – Partea a 2-a.

Noaptea era tăcută şi resemnată. Nicio adiere de vânt nu mişca frunzele pădurii, niciun strigăt de pasăre nocturnă nu se auzea şi nicio mireasmă de floare nu umplea aerul de parfum. În schimb, cerul era agitat. În atenta supraveghere a lunii pline, puţinii nori subţiri şi translucizi se mişcau repede sub stelele ce licăreau necontenit pe bolta albăstruie şi din care, din când în când, într-o clipire şi fără să dea nimănui de veste, câte una cădea în nefiinţă.

El privea indiferent peisajul static al pădurii, nebăgând în seama spectacolul din cer şi se lăsa dus pe spinarea calului pe drumul spre casă. Se întorcea singur de la o partidă de vânătoare, un obicei pe care îl adoptase de puţină vreme după multe încercări de a face ceva care să-i ocupe timpul, dar care să îi fie şi pe plac. Se gândea acum că nici vânătoarea nu îl pasionează, probabil că venea cu mâna goală a cincea zi la rând, sau poate pentru că niciodată nu s-a îndurat să dea drumul la săgeata din arc atunci când ţintea o căprioară. De câteva săptămâni bune era plictisit şi nimic nu reuşea să îl scoată din starea asta. ‘Mâine mă voi duce să mă antrenez cu tinerii recruţi ai noului căpitan. Asta ar trebui să-mi facă ziua să treacă mai repede. Va trebui să îl caut pe scutier când ajung acasă pentru ca mâine să aibă pregătite armura şi sabia.’

La un moment dat, calul se opreşte, nechezând uşor şi bătând din piciorul drept. “Ce e măi, de ce te-ai oprit?” spuse el parcă trezindu-se din somn. Coborând privirea la picioarele calului, observă ceva pe drum. ‘O fată. Nu a murit. Trebuie să fi căzut de foame la cât de suptă îi pare faţa. Aici nu are cine s-o ajute şi poate o găseşte un lup înainte să mai treacă cineva.’ Fără să se mai gândească la ceva, o ia uşor în braţe, o aşează pe cal, rezemând-o de trupul lui şi ţinând-o cu o mână de mijloc îi dă pinteni calului, pronind în grabă spre casă.

Un fior îi străbătu tot corpul şi nu ştia de ce. Îi era teamă, dar nu ştia de ce. Îi era destul de indiferent de fată când o văzuse leşinată pe drum, pentru că era deja obişnuit cu astfel de oropsiţi ai sorţii care nu se puteau hrăni din cauza lăcomiei regelui. Pe fiecare drum lăturalnic al oraşului era câte un om zăcând, fie de foame, fie de boală, sau doar din cauză că îi fusese luat acoperişul ce-l avea deasupra capului. Dar acum când era lângă el pe cal, fata asta nu îi mai era indiferentă şi vroia să ajungă cu ea acasă cât mai repede să o poată îngriji. Dar de ce?